EDITORIAL

                                        DUPĂ  DOUĂZECI DE ANI

Acum douăzeci de ani, cam prin această lună, obțineam viza de residență, pentru Republica Argentina.  Eu, care mă consideram un bun român, eram hotărât să plec, să abandonez  țara, o Românie care se confrunta cu grave probleme politice, economice, sociale și de mentalitate. Comunismul în care mă născusem, era încă prezent; lumea era reticientă la schimbări bruște, la un proces de curățire și vindecare de acest cancer care a marcat o etapă, tristă, în istoria României.

Și am plecat….. Am plecat să rămân, nu să mă întorc…. Am plecat să fac ”diasporă”, să învăț ceva nou, să cresc valoric, să văd capitalismul și să îl simt pe propia piele.  Și cred că în mare pare, am reușit. A fost greu și chiar foarte greu, să începi , totul, din nou, într-o altă lume, unde foarte puțini români s-au adaptat. Argentina îți oferă totul și nimic. Depinde de tine, de noroc și de ceea ce vrei să faci…. Trebuie să te descurci cum poți, să taci, să înghiți, să rabzi, să știi când și cu cine să te cerți și cu cine să te faci prieten.

Îmi aduc aminte, că în iulie 1999, atunci când mi-a apărut editorialul,  ”Cien preguntas para el fin de siglo” (o sută de întrebări pentru sfârșitul secolului) în ziarul argentinian ”Pilar de todos”, am realizat că afară, ziaristica era distinctă de ceea pe care o lăsasem eu acasă, în cotidianul ”Nord Press” din Suceava, sau la teliviziunea locală ”Agapia”. Totul era diferit, totul trebuia învățat din mers. Această primă experiență sud-americană, mi-a servit pentru a scoate pe piață, în anul 2004 propiul ziar, ”El cincuenta” (cincizeci), publicație pe care am ținut-o deschisă, doi ani. Este singurul ziar (apărea în spaniolă) scos de un român în America de Sud. Această superbă experiență, de doi ani de zile, a marcat un început și un sfărșit, a fost ca o bătălie pe care nu am câștigat-o dar nici nu am pierdut-o. Mi-am dat seama (știam dar nu doream să recunosc) că ziaristica adevărată este utopică, că marile grupuri controlează lumea audio vizualului. Încet, încet, comercialul a luat locul calității. Este adevărat, că au m-ai rămas și jurnaliști de rasă, dar poți să îi numeri pe degete.  Lumea merge înainte, totul se mișcă, totul se transformă, nimic nu se pierde…..

Am revenit în țară, după douăzeci de ani….. Pentru cât timp ?  Nu știu și nu am idee. După șapte luni, încă sunt surprins de lipsa de profesionalism a politicienilor români, de felul cum fură, (mă și întreb până când ?), de aceeași mentalitate, de cantitatea de ”intelectuali” apăruți peste noapte, de o așa numită nouă ”burghezie – aristocratică”, de manele, de haosul și de prostul gust arhitectonic. Sunt surprins de imensa cantitate de impozite care se plătesc, de birocrația absurdului, de cantitatea de biserici și preoți pe care îi are România. Sunt surprins de cantitatea de pensionari ”tineri” pe care îi are țara dar și de lipsa de natalitate. Mă doare faptul că tot mai mulți tineri își exprimă dorința de a părăsii România, și că aleșii noștrii (pentru că și eu i-am votat) , în cele două camere, Senatul și Camera Deputaților, sunt pe linie moartă. Ei trebuie să mă servească pe mine, pe dumneavoastra, pe noi toți și nu invers. Ei sunt în slujba poporului, pentru asta îi plătim, să ridice țara, să o ajute să crească economic, să o ajute să ajungă acolo unde era în perioada interbelică, între primele țări din Europa.  Le recomand să lase aroganța la o parte și să termine cu circul de prost gust în care pun în joc imaginea (și așa deteriorată) a României.

După douăzeci de ani, din păcate, clasa politică a României este în regres, nu am progresat nimic : în continuare se fură, se minte, se cer bani, și ce este mai trist, majoritatea politicienilor sunt cu un picior în pușcărie.

Cum o să arăte România peste douăzeci de ani ? Nu știu… aș dori să pot fi un Nostradamus, și să pot afirma , astăzi, că în octombrie 2036, țara o să fie o putere, economică și culturală, că politicienii lucrează ”Ad honorem” , că românul este același, muncitor, cu bun simț, educat și respectos. Că Bucureștiul meu iubit este, din nou, ”micul Paris” iar Bukovina mea dragă este Elveția de Est a Europei.

Să auzim numai de bine !

Se poate !

Totul se poate !

Cornel Bumbu